Prin romanul « La Ţiganca » apărut după cartea autobiografică « În vâltoarea vieţii » Vasile Bitere reuşeşte să transfere cu îndemânare cititorului partea din suflet rămasă pentru totdeauna legată de armata română şi soldaţii ei « acei ţărănuşi cu traistele-n gât » care»... au dat măreţie istoriei noastre » şi care «... n-au trădat pământul pe care s-au născut, n-au fugit peste hotare să se închine puterilor străine » şi « n-au emigrat ».
Recunoştinţa datorată familiei şi comunităţii care l-au ridicat, îi modelează cuvintele cu respectul şi preţuirea fiului dator să hiperbolizeze imaginea tatălui său Alec, perceput în paginile cărţii ca a un « erou... luptător neînfricat în Armata Română ». Alcătuit din 3 părţi, romanul « La Ţiganca » se deschide cu înfăţişarea lumii satului românesc, lumea ţăranului chemat la oaste, o lume legată veşnic de pământul care-l naşte şi-l hrăneşte, pentru care plecarea la război când ţara era în primejdie, însemna singura cale de a-şi asigura perpetuarea neamului.
Nucleul epic al romanului îl constituie începutul părţii a II a – “Bătălia pentru Ţiganca”, episod în care autorul construieşte din cuvinte sălcii- amărui portretul de grup al tunarilor din Regimentul 5 Artilerie, » acei flăcăi frumoşi care s-au jertfit pentru Ţiganca, mic sătuc blestemat de pe malul stâng al Prutului ».
Dar până acolo pe frontul de est, Vasile Bitere ne poartă însoţind paşii apăsaţi ai lui Alec sergentul din 5 artilerie pe drumurile prăfuite din lunca Siretului, din Homocea natala spre cazarma din Tecuci, apoi prin mlaştinile râului Prut, unde echipa de tunari “bătând toate drumurile, toate cărările dintre Murgeni şi malul de vest al Prutului, au făcut orientări, au observat terenul de la basarabeni, din zona Ţiganca, Gioltosu, Stoianovca, au schimbat poziţiile de tragere, direcţiile de tragere,” tragere lungă, tragere scurta” au mimat traversarea râului şi alte activităţi” pregătindu-se pentru războiul care sta să izbucnească.
Aflată în centrul unei zone puternic fortificate de dincolo de Prut, localitatea Ţiganca va deveni mormântul miilor de soldaţi români, angajaţi, printr-o eroare tactică într-o operaţiune militară sortită eşecului. În timpul Bătăliei de la Ţiganca pierderile s-au ridicat la peste 8.000 de ostaşi români morţi, răniţi sau dispăruţi, fiind una dintre cele mai sângeroase lupte purtate pentru reîntregirea ţării. În cimitirul de campanie de pe Dealul Epureni – Ţiganca şi-au găsit locul de veci doar 1.020 de morţi. Militarii români au fost înhumaţi, la grămadă, în gropi comune:"Îi aduceau cu căruţele de pe deal, recruţii au făcut tranşee şi puneau câte trei rânduri de soldaţi - un rând de corpuri, o foaie de cort şi-apoi var, alt rând de soldaţi şi tot aşa - o parte cu capul la vale, altă parte, la deal." După îndepărtarea frontului, s-a împrejmuit un cimitir, s-au plantat cruci şi s-a înălţat o troiţa. Când, în vara anului 1944, acţiunile militare s-au mutat la vest de Prut, autorităţile sovietice au scos cu buldozerul oasele militarilor români din cimitir împrăştiindu-le în toată valea.
Tema romanului fiind participarea tatălui său, sergentul Alec şi a camarazilor lui tunari la acţiunile de luptă în prima parte a războiului de reîntregire, majoritatea paginilor descriu cu o lesne sesizabilă tentă de mândrie momentele semnificative ale operaţiunilor militare, dar şi ecourile de moarte dureros reverberate în tânguielile cernite ale clopotelor din satele Moldovei.
Fragment din LA ŢIGANCA:
“Din Ţiganca se auzeau triste dăngănite de clopot care anunţau prăpădul ce va urma. Toţi priveau temători într-acolo, spre acea mică aşezare învăluită într-un mister nedesluşit şi din care răzbătea, prin negura deasă, un fior rece ca gheaţa venit parcă de pe celălalt tărâm - tărâmul morţii şi al suferinţei - de băga spaima şi groaza în sufletele tinerilor ostaşi. Sunetele stridente ale clopotelor se repetau la intervale fixe de timp, anunţând parcă scurgerea timpului pentru cei vii, pentru cei care nu peste mult timp vor lua moartea în piept în lunca Prutului şi la poala Dealului Ţigăncii. Dăngănirile ascuţite şi pătrunzătoare anunţau oare o sentinţă de condamnare la moarte? Toţi se întrebau pentru cine se trag clopotele, vor mai apuca asfinţitul soarelui sau aceasta va fi ultima zi din viaţa lor?”
CONTACT: autor.vasilebitere@gmail.com
col.r.Dan M.
Monumentul “RECUNOSTINTA EROILOR NEAMULUI” ridicat in 1941 la Tiganca, la cota 102 Dinamitat de catre sovietici, in 1945. |